…
VOCALUL: Haideţi, băieţi, „Dristor Rebels” în 3!
Întinde o mână în aer. Ceilalţi 3 îşi pun şi ei mâinile peste mâna lui.
VOCALUL: Hai! Un, doi, trei…
ÎMPREUNĂ (fiecare cum poate): oooOOO, DRISTOR REBELS!
LAURENȚIU (încet, pentru el): Doamne ajută!
VOCALUL: O să rupem mâine! Simt!
Se aşază fiecare pe unde apucă, câte un scaun, o boxă, un colţ de masă. Se lăsă o clipă de linişte.
Aşezat pe scaun, Eric se întinde pe spate până la husa chitarei şi scoate un pachet de ţigări. Îl dețiplează cu o plăcere perversă, extrage o ţigară şi şi-o aprinde tacticos lăsându-se moale în spătar. Văzându-l, îşi aprinde şi Man una din pachetul lui.
Vocalul arborează o mină uimită. Îl caută cu privirea pe Laurenţiu preocupat de pipăitul mâinii. Se întoarce către ei şi îi fixează concentrat ca un luptător de wrestling.
Eric, relaxat în spătar, scoate un cerculeţ. Din spatele sălii, Laurențiu tuşeşte de două-trei ori înecat. Man ţuguie şi el buzele spre tavan, dar îi iese doar un romb. Vocalul îi priveşte fix. Pare că urmează să-i pocnească un vas de sânge.
ERIC (către vocal): Ce e?
VOCALUL (preţios): Mane, de la tine mă aşteptam la mai mult.
MAN (ruşinat): La ce te referi, Snake?
ERIC (enervat): Da, Sneic, la ce te referi?
Mai scoate un cerculeţ. Din spatele sălii se aude încă o tuse înecată.
VOCALUL (încă preţios): Ştiţi bine la ce mă refer. (Schimbare de atitudine) Aţi înnebunit? Vreţi să-mi distrugeţi vocea înainte de concert?
ERIC: Ce-ai, mă? Trăgeam şi noi un fum. Măcar de ar fi fum de…
VOCALUL: Voi ştiţi cât de nociv e fumatul pasiv?
ERIC: Hai, mă, că astea-s vrăjeli.
MAN: Man, uite, eu am stins-o.
VOCALUL: Aţi văzut? Bravo, Mane!
ERIC: Ce-ai, mă? De ce ai stins-o?
VOCALUL: (către Man) Domnilor… (apoi foarte apăsat, ca un reproş, către Eric) şi DOAMNELOR, v-am zis… vocea mea este un instrument foarte sensibil. Şi daţi-mi voie să vă amintesc că este motivul pentru care noi vom cânta mâine seară la „La scena”. Ştiţi bine ce sfori a tras Valentino pentru concertul ăsta şi care a fost argumentul decisiv: vocea mea. Deci vă rog să faceţi tot posibilul să o protejaţi.
ERIC: Bine, băi, Madonă, na!
O stinge. Iese mult fum. Se aude din nou tusea.
ERIC: Eşti mulţumit?
VOCALUL: E pentru binele vostru al tuturor.
MAN (către chitarist):… da, man, e mai bine aşa.
ERIC (către basist): Mă, ce înţelept eşti tu!
VOCALUL: Eric, lasă-l în pace, că are şi el greutăţile lui. Nu-i aşa, Mane?
Man aprobă recunoscător ca un rănit care tocmai a primit o alifie.
VOCALUL: Hai, băgam şi noi ceva? Că e deja 8.
ERIC: Credeam că nu mai întrebi.
Se duce glonţ către husa lui.
LAURENȚIU (vine din spatele sălii): Aaa, e aia nouă? Ne-o arăţi în sfârşit?
Eric nu răspunde.
VOCALUL: E aia de pe net, mă, de la Thomann?
Eric ridică husa şi desface fermoarul cu o lentoare perversă, ca şi cum ar dezveli o coapsă. Căutând un unghi mai bun, ceilalţi se ridică pe vârfuri şi se apleacă simultan din trunchi deasupra husei. Undeva la jumătatea drumului, de sub fermoar iese o coarnă neagră.
LAURENȚIU: Uaaa…
VOCALUL (ca pentru el): Ce-i aia, mânca-ţi-aş?!
Din husă apare o chitară Flying V neagră cu două coarne ascuţite negre, cu două doze negre, cu potenţiometre negre, chei negre, taste negre şi cu o discretă linie de contur un pic mai neagră decât tastele.
ERIC: Ei?
LAURENȚIU (pentru el): Marfă…
VOCALUL: Frate, ai înnebunit?
ERIC: Ce-ai, mă?
VOCALUL: Ce-am eu? Ce-ai tu? Noi cântăm indie, nu heavy metal.
ERIC: Crede-mă, dacă poate să heavy metal, poate fără probleme şi să indie.
VOCALUL: Băi, ţi-am zis, noi trebuie să fim mereu pe val. Nu ne permitem să ne lăsăm preferinţele muzicale personale să intervină în cariera noastră.
ERIC: Nu ştiu, frate, I like it heavy.
VOCALUL: Şi mie îmi place… (pare că enumeră în minte ceva foarte plăcut)… şi mie îmi plac multe… dar asta n-are nicio legătură cu ce facem noi aici. Una-i una, alta-i alta.
ERIC: Foarte rău.
VOCALUL (revine): Auzi? Tu ai dat bani pe asta?
ERIC: Nu, am luat-o pe bomboane.
VOCALUL (amintindu-şi): Îţi dai seama ce-ai făcut? Ne-ai futut imaginea în momentul ăsta.
ERIC: Sensibilule, te referi poate la imaginea ta.
VOCALUL: Fraierule, imaginea mea e imaginea noastră.
ERIC: Nu ştiu, frate, eu am imaginea mea. Cămaşă albă à la Dave Mustaine, blugi evazaţi à la Jimmy Page şi banderolă de mână à la…
VOCALUL:… Simona Halep.
ERIC: James Hetfield… Iar chitara asta îmi desăvârşeşte imaginea de chitarist.
LAURENȚIU: E marfă.
VOCALUL: Mane, ce zici?
Man e cu ochii în telefon.
VOCALUL: Mane, ce naiba faci?
MAN: Îi ziceam lui Mimi de chitara de metalist a lui Eric şi i-am trimis o poză cu el cu chitara de gât. (citeşte) Zice: „nu-mi place, îi desăvârşeşte imaginea de fustangiu.”
Eric mustăceşte mulţumit şi duce mâna spre decolteul cămăşii de la care mai descheie discret un nasture.
LAURENŢIU: Știi? Ar putea s-o spargă pe scenă mâine ca rockstarii!
ERIC: Ce?!
VOCALUL: Asta ar mai lipsi.
MAN (își amintește): Man…
LAURENŢIU: Da! Adică, de ce nu? Pe solo!
MAN: Man, vreţi să auziţi un banc?
ERIC: Băi, eu mâine nu sparg nimic pe scenă… să vă iasă din minte.
MAN (entuziasmat): Man, nu vreţi să auziţi un banc?
VOCALUL: Zi, Mane!
MAN: Ştiţi care e echivalentul unui chitarist care sparge chitara pe scenă în mijlocul unui solo, la Deejay-i?
Pauză.
VOCALUL: Ce? Sparge platanele?
MAN:… tastează în mijlocul melodiei la laptop Format-C-două puncte! Format-C-două puncte! Format-C-două puncte!
Laurenţiu râde. Eric zâmbeşte amuzat.
VOCALUL: Doamnelor, domnilor, ce pot să vă spun? Sunteţi nişte diletanţi! Acum hai să cântăm.
TOŢI: Hai, frate!
Eric se apucă să-şi instaleze chitara. Îşi ia şi vocalul chitara pe umăr ca pe un accesoriu. Încep amândoi să se scotocească de pene prin buzunarele de la blugi. Stânga, dreapta, spate, la brichetă, nimic. Se uită unul la celălalt, apoi amândoi spre Man care îşi instala meticulos pedalele şi tocmai alegea o pană dintr-o cutiuţă frumos compartimentată.
ERIC: Mane, fii băiat, dă şi tu o pană.
VOCALUL: Da, Man, şi mie una, te rog!
MAN: Oameni, v-am zis să aveţi grijă de pene, că nu pot să vă dau eu la nesfârşit.
ERIC (de sus): Hai, bre, nu fii duşman, dă şi tu câte o pană la băieţi.
VOCALUL: Da! Mie una d-aia medie şi mai repede, te rog, mulţumesc.
MAN: Man, m-am săturat să vă dau mereu din penele mele. Într-o zi n-o să vă mai dau pur şi simplu.
ERIC: Hai, Mane, ultima dată, pe cuvânt de cercetaş.
Face cu degetele de la dreapta o cruce mică în dreptul inimii. Man le dă, cu o mină serioasă, câte o pană.
MAN: Bine, dar e ultima dată, să mor eu.
VOCALUL: Hai, mă, Mane, că n-ai avea tu inimă să nu ne dai când vezi că n-avem. D-asta ești tu băiat bun şi noi suntem băieţii răi.
Bat cuba discret pe la spate şi își zâmbesc complice.
MAN: Bine, aşa, încercați-mă, o să vedeţi voi… (apoi pentru el)… într-o zi, într-o zi, d-abia aştept ziua aia.
VOCALUL: Domnilor și (către Man care încă mormăie cu capul în pământ şi nu-l bagă în seamă) doamnelor… cântăm şi noi?
LAURENȚIU: Hai! Manone, hai, mă!
Eric îşi mai despică un pic decolteul de la cămaşă şi se aşază cu chitara într-o poziţie exersată de James Hetfield, aşteptând startul melodiei. Man alege o pană şi bagă cuminte cutiuţa înapoi în buzunar. Stă proţăpit cu basul de gât emanând un aer absent ca un personaj jucat de Peter Sellers.
VOCALUL: Direct şnur, da?
Ceilalţi aprobă. Vocalul apucă spatele microfonului cu ambele palme ca pe un cap de fată pe care se pregăteşte să-l sărute. Îşi depărtează picioarele de baza stativului dezechilibrându-se voit într-o postură de Axl Rose. Cu beţele ridicate în aer, emulând stângaci aerul agresiv al lui Igor Cavalera, Laurenţiu arată ca un gândăcel de colorado răsturnat.
VOCALUL: Meister Laur, tempoul!
LAURENȚIU (din beţe): Și 1, și 2, și 1, 2, 3…
Ţârrr, Ţârrr!
Se aude un telefon.
MAN: E al meu.
Duce mâna în buzunar şi scoate mobilul. Se uită.
MAN: Staţi un pic, e Mimi!
BĂIEȚII (în cor): Hai MANE! Trăi-ți-ar ţie!
Răspunde.
MAN: Bună Iubi! Ce faci? Eu? Cu băieţii. Cum care băieţi? „Rebelii”. Da, da, nu. Încă n-am cântat „Hitul”. Ce? Ai o idee? Da, normal că vreau s-o aud! (Către băieţi) Are Mimi o idee despre playlist.
Ceilalţi dau ochii peste cap.
ERIC (pentru el): Ce gay!
Man ascultă la telefon şi mormăie.
MAN: Mhm! Mhm! Da! Exact asta le-am zis şi eu! Mă rog adică, na, nu le-am zis, dar m-am gândit. Da, normal că e o idee bună. Tu ai numai idei bune. De-asta te iubesc dulce, Iubi. Mda… miau, miau, pusi, pup, pa!
Ceilalţi sunt îngreţoşaţi.
MAN: Băi, are Mimi o idee!
ERIC: Alta?
MAN: Da, zice că să cântăm un cover după Indila, că cică e super la modă acum şi le place la fetele din cluburi.
ERIC: Indila? Ai înnebunit?
MAN: Păi, da, e indie, ca noi, nu?
ERIC: Indila, indie? Mai indie e Indiana Jones!
MAN (nu-l aude):… da, mă, e mişto rău! Băi acum pe bune, eu v-am mai zis, n-avem nevoie de Valentino, Mimi poate să fie foarte bine managerul nostru. Adică, pana mea, e prima din an la SNSPA, face comunicare.
VOCALUL: Pana ta? Ia dă-o încoa. Că pe ailaltă am pierdut-o.
MAN: Deja?
VOCALUL (peste el): Domnilor, v-am mai zis. Trebuie să fim cu 30 de centimetri deasupra celorlalţi. Asta înseamnă atitudine. Astfel de momente jenante (se uită spre Man) nu sunt acceptabile. Noi suntem rockstari, înţelegeţi. Noi nu putem fi în lumea oamenilor obişnuiţi, trebuie să fim deasupra lor, ca nişte stele, ca nişte luceferi. Asta înseamnă să fii un „Rebel”!
Ţârrr, Ţârrr!
Din nou o sonerie. Vocalul se caută în buzunar şi scoate telefonul sunând.
VOCALUL (răspunde): Alo? Da! Da, mamă, Corneliu sunt. Ce? Ce voce am? Aaa… păi sunt la sală. La sală, mama. La sala de repetiţii… Cu „Rebelii”… „Rebelii”! Da, cu trupa. Da, lasă-le în frigider. Şi chifteluţe? Da, da, nu! Hai, mă, mamă! Ţi-am zis că nu vreau marinate, nu suport sosul ăla. Bine, da, hai că trebuie să închid, da, nu, nu m-am tuns încă. Nu, n-am mâncat banii, dar nu era Gabi săptămâna asta şi ştii că nu suport să mă tundă altcineva. Doar Gabi ştie să mă ia la breton. Da. Da. Da, o salut când se întoarce. Da. Şi eu te iubesc. Da, şi eu. Bine, bine, pa!
ERIC: Bravo, Corneliu! Acum putem cânta?
CORNELIU (repliindu-se, ia microfonul în palme): Da, desigur, hai.
Băieţii iau posturile. Eric-Hetfield, Corneliu-Rose, Man-Sellers, iar Laurențiu-Cavalera se pregăteşte cu beţele în aer. Numără.
LAURENȚIU: Și 1, și 2, și 1, 2, 3…
Cineva ciocăne la uşă. Băieţii rămân cu penele în aer. Laurențiu a dat deja o tobă mare cu un crash.
CORNELIU: Ah, băga-mi-aș… (spre uşă) Cine e?
Se aude de după uşă: Valentino!
Corneliu îşi schimbă atitudinea.
CORNELIU (către toboșar): Laure, du-te şi deschide-i, e Valentino.
Laurențiu se urnește fără proteste. Corneliu îşi trece o dată discret cu mâna prin păr şi îşi apretează reverul cămăşii. Intră Valentino, un tip la vârsta a treia, bondoc, cu început de chelie şi ochelari rotunzi cu rama groasă eşuaţi oarecum strâmb pe figură. Poartă un pulover maro asortat cu un guler de cămaşă maro, pantaloni maro cu o curea maro şi pantofi maro cu şireturi negre.
VALENTINO: Ce face trupa mea preferată?
CORNELIU (ca un premiant): Schimbă faţa muzicii româneşti.
VALENTINO: Bravo, bravo, am veşti băieţi.
CORNELIU: Da? Ce veşti?
VALENTINO: Băieţi, ştiţi bine că am şi eu conexiunile mele, adică na, dacă vrei să fii un nume în branşa asta trebuie să fii uns cu toate alifiile, nu?
Man dă din cap în semn că da.
VALENTINO: Aşa, deci ziceam…?
CORNELIU: Ziceai că ai nişte veşti.
VALENTINO: Da. Băieţi, deci am vorbit cu nişte conexiuni de-ale mele şi mi-au zis că…
Îi întrerupe o sonerie de telefon cu ringtonul „Michael Bolton — How am I supposed to live without you”. Extrage un telefon din buzunar.
VALENTINO: Staţi un pic. E telefonul de office.
Răspunde.
VALENTINO: Da! Da… da… da… Da? DA! În sfârşit! Daaaa! Da, categoric! Da! Abosult… Da! Da! Da!… şi dumneavoastră. O zi bună!
Închide. Îl bagă în buzunar.
VALENTINO: Era ăla de office. Deci, am vorbit cu nişte conexiuni de-ale mele şi mi-au zis că e potenţial mare aici (îi arătă cu mâna), aici la voi.
Corneliu îşi trage un pic nasul.
VALENTINO: Dar trebuie să facem şi nişte schimbări. Mă rog, cu unii dintre voi am vorbit deja.
Eric, Man şi Laurențiu se uită unul la celălalt întrebându-se cu cine o fi vorbit.
VALENTINO: Ideea e că voi sunteţi foarte buni pe ceea ce faceţi, poate cei mai buni din generaţia voastră, aveţi ceva al vostru, aveţi şi ceva atitudine, dar aici, mă rog, trebuie să mai lucraţi un pic.
CORNELIU: Da… ce le-am zis şi eu.
VALENTINO: Trebuie să fiţi deasupra oamenilor…
Se uită spre Corneliu. Acesta aprobă.
VALENTINO: 20 de centimetri.
CORNELIU: 30.
VALENTINO: Dar să nu uităm un lucru…
Se aude altă sonerie de telefon cu ringtonul „Barry White — My first, my last, my everything”.
Valentino scoate alt telefon din buzunar.
VALENTINO: E telefonul de business.
Răspunde.
VALENTINO: Mda… Da? Nu! Nu, nu ştiu. Da? Poate că da. Poate, poate că nu… nu ştiu. Da, tot ce e posibil… mai vedem. Mda!… şi dumneavoastră. O zi bună!
Închide. Îl bagă în buzunar.
VALENTINO: Era ăla de business. Deci, să nu uităm un lucru. Activăm pe piaţa din România.
ERIC: Şi?
VALENTINO (îl imită): „Şi?” „Şi?” „ŞI?!!!” Cum „şi”? Dacă activezi pe o piaţă trebuie să ai ceva specific din acea piaţă. Voi cum vă numiţi? „The Dristor Rebels”. Prea multe cuvinte englezeşti, înţelegeţi? Oamenii vor şi ceva local, ceva cu care să se identifice. Trebuie să fie un motor care să vă tragă înainte spre succes.
Îl bate pe umăr pe Corneliu. Acesta se uita în jos.
VALENTINO: După cum vă ziceam, am vorbit şi eu cu câteva conexiuni şi am pus câteva întrebări, ici, colo (face cu mâna prin sală) şi am soluţia care vă va duce din această sală de cartier pe marile scene ale Bucureştiului. Trebuie doar să…
Se aude încă o sonerie de telefon cu ringtonul „Celine Dion — My heart will go on”.
Scoate telefonul.
VALENTINO: E telefonul de management.
Răspunde.
VALENTINO: Da? Nuuu! Nuuuuu! Nuuuuuuu! (tragic, aproape distrus) Doamne, nuuuuuu! Da? Nu, nu pot să… NUUUU!… şi dumneavoastră. O zi bună!
Închide. Îl bagă în buzunar.
VALENTINO: Era ăla de management. Ce ziceam? A, da. Deci, soluţia. Voi trebuie să vă schimbaţi numele din „The Dristor Rebels” în „Corneliu Bănică and the Dristor Rebels”.
ERIC, MAN şi LAURENȚIU: CE?!
VALENTINO: Da. Gândiţi-vă aşa: E nume românesc? E! E ceva ce vă reprezintă? E. Poate fi imaginea voastră, numitorul vostru comun, imaginea voastră? E.
CORNELIU: Da, nu ştiu, mie nu mi se pare o idee aşa rea. (Forţându-se să gândească ceva) Trebuie să mă gândesc un pic ce impact va avea, dar în mare cred că aş putea fi de acord cu ideea asta.
ERIC: Normal că ai putea fi! Ce surpriză! Ei bine, eu nu sunt. Man?
MAN (cântăreşte ideea privind mistic spre tavan): Man, trebuie gândită…
ERIC (despre Man): Ce mă enervezi! (către Laurențiu) Laure?
LAURENȚIU: Da, adică nu, nici eu nu sunt!
VALENTINO: Băieţi, mai staţi pe ideea asta, mai creşteţi-o, dormiţi cu ea peste noapte şi vă garantez că mâine o s-o iubiţi.
CORNELIU (timid):… o s-o iubiţi.
ERIC: Eu o urăsc în minutul ăsta cât pentru 200 de ani.
LAURENȚIU: Da, să ştii că şi eu s-ar putea s-o urăsc o vreme.
ERIC: Detest numele ăsta. Zici că suntem Cristi Minculescu şi Iris.
LAURENŢIU: Sau Robin and the Backstabbers.
ERIC: Sau Jon Bon Jovi şi Bon Jovi.
MAN (hipnotizat în sus): E un păianjen pe tavan.
Nimeni însă nu-l bagă în seamă.
[…]
Piesa de teatru „Rockstar” este în curs de punere în scenă.